E marţi. Marţea unei întrebări târzii, în al cărei răspuns se regăsesc şi cei care nu se întreabă: Oare este de ajuns să nu faci nimic(rău), asistând doar ca un spectator la suferinţa altora?Fără a încerca să ajuţi?...Ignoranţa nu este acordul dat crimei, o complicitate „inocentă“?...
Citind rândurile ce urmează, veţi întelege poate, înainte de a fi prea târziu, că există cineva, sau ceva,în viaţa fiecăruia, pentru care tăcerea, indiferenţa noastră e un călau, fata de care traim ca si cum nu am observa nimic. Nimic din nevoile, suferinţele unei persoane, nimic din strigătele ei, dintr`o comoditate care nu ne exclude de la vină, şi pe care ne pricepem prea bine să ne-o justificăm.
Ne retragem într-un clopot de sticlă, refuzând să ne pese de ceilalţi din jurul nostru. (dupa cum observă O. Paler).Din "Viaţa pe un peron"...
"În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani(...)Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, şi mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem.Apoi deodată s-a congestionat şi a început să strige.Era un ţipăt animalic plin de disperare şi de neputinţă. Nu ştiu cît a durat astfel, dar parcă nu se mai termina şi simţeam că nu mai puteam să suport. Şi poate şi mai mult m-a înfricoşat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela.
Pentru ceilalţi, femeia aceea tăcea în continuare la garderoba ei sau plecase. Înţelegeţi? Ţipătul ei nu exista. În zadar ţipa, nimeni nu vroia s-o audă.
Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe.
Şi numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îşi lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: "Ce s-a întîmplat?" Ca şi cum eu nu fusesem de faţă sau mă gîndisem la altceva, nu fusesem atent.
Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme şi fusese concediată, iar ea, neavînd din ce trăi, venea totuşi şi-şi făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulţuminduse cu ceea ce primea bacşiş.
Rumoarea era aceeaşi ca de obicei. "Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea." Atît. Înţelegeţi? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit...
Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există "omul" decît în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna; îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu şi călăii şi victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire.
Mi-am dat seama că ţipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Sîntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzînd că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă.
Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frînt. Tăcerea a fost mai puternică decît el.
Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea şi i-ar fi zis ,,Ce vrei? De ce ţipi?" probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicaţie sau ar fi plecat. Dar aşa, văzînd că ţipă în zadar, a ţipat şi mai tare ca să fie auzită.
Se simţea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care îşi continua mişcările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărîme şi n-avea pentru asta decît o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să ţipe ca şi cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Pînă cînd ţipătul s-a frînt.
Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: "Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceţi că nu auziţi. Întoarceţi-vă şi întrebaţi-o pe femeia care ţipă: «Ce vrei, femeie?» Sau porunciţi-i: «Încetează!» Luaţi-o de mînă şi daţi-o afară. Scuturaţi-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva. Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceţi capul. Numai atît faceţi măcar. Nu vă continuaţi gesturile ca şi cum nimic nu s-ar întîmpla.
Smulgeţi-vă măştile de sticlă"...Lumea e plină de măşti de sticlă. Mîngîi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămîn impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă.
(...)Seara, acasă, am început, totuşi, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întîi, pe hîrtie, conştiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie: ― a tulburat liniştea unui local public; ― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei; ― cei prezenţi n-au făcut altceva decît s-o lase să ţipe; nimeni n-a bruscat-o; şi totuşi, în loc să se liniştească, ea a continuat şi mai tare; ― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat;totuşi nici unul nu se apucase să-i reproşeze ei necazurile sale; ― ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi. Pe altă hîrtie, notam argumentele care erau de partea ei: ― femeia nu voise decît să muncească onest, să-şi ducă viaţa ei amărîtă pînă la capăt; şi dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate; ― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca;- un om într-o asemenea situaţie este la fel de aproape de moarte şi de nevoia de tandreţe, de înţelegere; e în stare atunci să cerşească un semn de care în condiţii obişnuite se poate lipsi; şi, cînd nici cerşindu-l nu-l poate obţine, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul; ― dacă unul, unul singur dintre cei de faţă ar fi reacţionat, ea s-ar fi oprit; dar toţi o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele; ― ţipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica. Aşa a început o altă nebunie de a mea...
(...)
Eram împreună şi priveam eşafodul. Unora ne era, e drept, silă de execuţii, dar ne consolam cu ideea că nu ne aflam noi acolo lîngă călău. Noi eram jos şi gîtul nostru rămînea neatins de cuţit.
Ne consolam că nu noi eram victima şi nu noi eram călăul. Nu noi am semnat sentinţa de condamnare la moarte, nu noi l-am împins pe cel condamnat din căruţă pe treptele eşafodului, nu noi am rîs cînd călăul i-a poruncit să-şi descheie cămaşa şi i-a examinat gîtul...
Nu, noi "am trăit".Ne-am cutremurat în tăcere şi ne gîndeam că, într-o zi, cineva va trebui să plătească pentru toate astea. Nu se poate, ne spuneam, ca atîta sînge să curgă fără să fie răscumpărat. Şi, într-adevăr, aşa este. Nu se poate, n-ar fi drept să nu se tragă nici o concluzie din atîta sînge care a înroşit mereu podeaua eşafodului. Numai că ar fi prea simplu să arătăm doar spre cei care au hotărît moartea. Ei au putut hotărî moartea pentru că noi i-am lăsat să hotărască."
Înainte de toate, să ne uităm
în noi înşine.
Echipa esteticii.
